Dragii mei,
Aceasta este ultima postare pe aceast blog. Vreau să vă spun vouă, celor care s-au abonat la postările mele, că în primul rând, vă mulţumesc. Unii dintre voi mi-aţi fost alături încă de la prima postare, ceilalţi aţi venit pe parcurs. Faptul că aproape 300 de oameni şi-au exprimat dorinţa de a fi anunţaţi atunci când postez ceva este un lucru extrem de onorant pentru mine.
Dacă vă doriţi ca şi în continuare să fiţi primi care-mi descoperă postările, aş fi cel puţin la fel de onorat dacă aţi face asta şi pe site ul oficial al Jurnalului. Vă mulţumesc încă o dată şi vă sunt recunoscător pentru că m-aţi urmărit. Sper s-o faceţi şi de acum încolo şi îmi doresc să scriu în continuare lucruri sincere pe care să le citiţi cu plăcere.
Pentru a vă abona la noul site click aici.
Pentru voi, toti cei care mi-ati citit postarile, cei care mi-ati dat incredere, cei care m-ati incurajat sa continui sa scriu, cei care m-ati facut sa iau decizia de a scrie aceasta carte.
Ieri dupa-amiaza, intr-o atmosfera calda si prietenoasa, la Hotel Capitol, in Bucuresti, am lansat cartea „Jurnalul unui Infidel”. Am fost coplesit de emotie. Zilele dinaintea lansarii au fost destul de tensionate pentru mine. Mi-am dorit ca totul sa iasa asa cum mi-am imaginat. Am ajuns cu cateva ore mai devreme, am pus la punct toate detaliile pentru ca cei care vor fi prezenti sa se simta ca la un cocktail intre prieteni si nu ca la o lansare de carte.
Audienta a fost extraordinara, invitatii speciali, doamna Cristina Stamate si scriitorul Bogdan Hrib, au fost la inaltime. Intimitatea salii, modul atipic in care s-a facut lansarea acestei carti, zambetele, glumele, aplauzele, toate acestea i-au facut pe cei prezenti sa nu regrete ca au pierdut doua ceasuri, intr-o dupa-amiaza de sambata.
Am avut alaturi persoane dragi, prieteni vechi, dar si pe multi dintre voi, cei care ati venit special sa ma cunoasteti, sa-l cunoasteti pe cel ale carui postari le-ati citit de-a lungul ultimului an. Singurul meu regret a fost ca fratele meu mai mic nu a putut fi prezent, din motive obiective, dar cu ajutorul Skype-ului, dintr-un pat de spital, a urmarit intreaga lansare. In rest, totul a fost perfect.
Cei care doresc sa cumpere cartea o pot face direct de pe site-ul oficial al cartii, dar si fizic de la Libraria Mihai Eminescu sau de la elefant.ro (incepand de saptamana viitoare).
Ea îl privea prin geamul unei cafenele. Ploua încet. Nu-l mai văzuse de multă vreme. Era împietrită de emoţie. Atunci, demult, şi-a închipuit cum va fi să-l revadă. Se vedea întâlnindu-l întâmplător pe stradă, salutându-se cald, întrebându-se unul pe altul politicos cum le merge şi despărţindu-se zâmbind. Închipuirea ei nu avea nicio legătură cu realitatea. Acum îl privea şi i se părea că el îi aude bătăile inimii care sărea să-i spargă pieptul. Dacă s-ar întoarce spre mine şi ar intra în cafenea, aş muri, gândi ea. Nu-şi putea înţelege reacţia. Şi-ar fi dorit mai mult ca orice pe lume ca el să vină lângă ea, să o întrebe dacă-l aşteaptă de mult timp, să o ia în braţe şi să o sărute, apoi să plece liniştiţi spre casă. Aşa cum au făcut atâta timp. Dar el nu o aştepta pe ea. Era neschimbat. Era aşa cum ea îl ştia. Dar nu mai era al ei. Îl privea cum fumează și i se părea teribil de sexi. Ca atunci când îl privea fumându-şi ţigara după ce făceau dragoste. O masculinitate blândă, pe care n-o întâlnise la niciun bărbat înaintea lui. Îşi aduse aminte de felul în care o privea, de modul în care-i spunea că o iubeşte. Auzi șoaptele lui în urechi, de parcă atunci îi vorbea. Dar el nu-i mai vorbise demult, n-o mai privise demult, nu-i mai spusese că o iubeşte. Se gândi că toate lucrurile astea el le spune unei alte femei. Că o altă femeie îl face să fie fericit. O femeie care tocmai îi sărise în braţe. Privi chipul acelei femei, dar nu-l putu distinge. Îi văzu privirea. Ochii îi străluceau de fericire. Aşa cum îi străluceau și ei când erau împreună. O lacrimă i se prelinse pe obraz. O cuprinse o tristeţe devastatoare.
În acel moment simţi o mână pe chipul ei. O mână care-i ştergea lacrimile. Şi auzi vocea pe care o iubea cel mai mult din lume. Singura voce pe care şi-ar fi dorit s-o audă. Iubita mea, ai visat urât. Plângi. Îl urăsc pe cel care te-a făcut să plângi în vis.
A sărit din pat speriată. Era acolo cu el și visase. Începu să plângă în hohote. Iubitul ei o privi nedumerit, o strânse în braţe şi o rugă să-l facă să înţeleagă ce se întâmplă. Da, iubitule. Cineva m-a făcut să plâng în vis. Dar nu-l urî pe cel din vis. El există doar pentru ca eu să înţeleg o dată în plus, cât de fericită sunt alături de tine în realitate.
Acea dimineaţă a fost începutul celei mai fericite zile din viaţa ei.
Ziua în care şi-a dat seama că iubeşte atât de mult un om, încât nici măcar viselor nu le va mai permite să o despartă de el.
Îi vezi în jur. Pe stradă, în magazine, în restaurante, în metrou, în cercul de prieteni. Un el şi o ea, pe care tu îi priveşti şi îi consideri total nepotriviţi. Te întrebi ce cauta împreună. Te uiţi la tine şi-ţi spui că tu ai fi mai potrivit să fii cu femeia de lângă el, că tu te-ai încadra mai bine în poză alături de bărbatul de lângă ea. Îi judeci, le dispreţuieşti în gând nepotrivirea. Refuzi să crezi că îi leagă sentimente, atracţie, plăcere sau dorinţă. Stabileşti tu motivul legăturii dintre ei. Bani, poziţie, avantaje, favoruri, sex. Stabileşti evidenţa care-ţi menajează neputinţa propriilor tale frustrări.
Tu şi relaţia ta, fostă sau actuală, sunteţi reperul unei relaţii adevărate. Cei pe care-i priveşti, cei pe care-i judeci, cei pe care-i condamni, sunt două piese imperfecte într-un puzzle nepotrivit.
Aşa gândeşti.
Dar tu cine eşti? Cine îţi dă ţie dreptul să-i judeci pe ei? De unde ştii tu care sunt lucrurile care îi leagă? Cum stabileşti tu câtă dragoste, dorinţă, afecţiune, pasiune, înţelegere, adoraţie sau respect există între ei? Mandatul fericirii lor nu este în posesia ta.
Aşa că, înainte de a judeca ceea ce vezi, înainte de alege să crezi fără să ştii, priveşte-te. Judecă-ţi propria viaţă şi potriveşte-ţi propriile nepotriviri.
Eram un puşti studios la începutul clasei a 6-a. Nu-mi aduc aminte cum arăta. Ştiu doar că o chema Andra, purta ochelari şi făceam împreună comentariile la română. Cred că mă plăcea, scria în oracol despre mine şi mă ajuta de fiecare dată când îi ceream. Într-o zi, când eram aplecaţi asupra unei lecturi la limba română, am pupat-o pe obraz şi i-am spus că o iubesc. Îmi amintesc roşeaţa obrajilor ei şi modul cald în care m-a întrebat cât de mult o iubesc. „Până la infinit” i-am răspuns. N-a părut să fie mişcată foarte tare de răspunsul meu. A fost prima declaraţie de dragoste pe care am făcut-o unei fete. În acea seară mi-am întrebat tatăl dacă „infinit” înseamnă mult. Iar răspunsul tatălui meu nu l-am uitat niciodată. „Dragul meu, nu ştiu dacă înseamnă mult, dar ştiu că înseamnă foarte departe. Atât de departe încât nimeni, niciodată, n-a ajuns acolo” Acum câteva zile cineva mi-a spus că mă iubeşte până la infinit. Am rămas blocat. Mi-a fost teamă. De mine, de ea, de o iubire fără capăt. Te pot iubi mult, te pot iubi tare, te pot iubi cel mai mult şi cel mai tare, te pot iubi până la soare şi înapoi, dar nu ştiu dacă te pot iubi până la infinit. Nu ştiu dacă te pot iubi incomensurabil. Îmi este teamă că infinitul meu este mai aproape decât infinitul tău. Şi că voi ajunge la capăt. Nu vreau să mă iubeşti până la infinit, nu vreau să mă iubeşti într-un mod pe care nu-l pot cuantifica, pentru că asta mă sperie. Şi fug. Iubeşte-mă infinit de frumos, chiar dacă va fi puţin şi aproape.
Am petrecut seara împreună. Nimic spectaculos. Am povestit, am râs, ne-am uitat la un film . Apoi am făcut sex. Știai că trebuie să pleci, îți doreai să-ți spun să rămâi. Te-am privit. Privirea ta vorbea pentru tine. Și-mi spunea să-ți spun. Să-ți spun să stai. Să dormi cu mine. Și ți-am spus-o. Încet, temător. M-ai întrebat dacă sunt sigur. Nu eram. Eram paralizat de frică. Să dorm cu tine însemna altceva. Te iau în brațe, mă abandonez, depășim pragul intimității trupești. Tu nu știi, eu știu. Dacă dorm cu tine, nu mai ești doar o femeie cu care fac sex. Devii o femeie de care-mi pasă. Îți mai spun o dată. Rămâi. Fericirea din privirea ta îmi diminuează teama. Te iau în brațe, îmi este frica să respir, nu spun nimic, încerc să-mi opresc gândurile și adorm. Deschid ochii și-ți întâlnesc privirea. Te-ai trezit înaintea mea și mă privești. E prima dimineață în care te trezești lângă mine. Îți zâmbesc. Îmi place că ești acolo. Nu mă sperie. Mă strângi la pieptul tău, mă săruți și-mi spui că ai dormit extraordinar. Că este prima noapte după o lungă perioadă, în care nu visezi. Pentru că tot ceea ce ai visat până acum, a fost lângă tine. Facem dragoste. Este cald, bine și altfel. Nu știi ce va fi, dar nu te gândești la asta. Am dormit împreună. În această dimineață, e singurul lucru care contează.
Am văzut un documentar pe Discovery, absolut fascinant. Despre oameni care au escaladat Everestul. Despre curaj, pasiune, putere, dorință, nebunie, depășirea limitelor. Dar lucrul care m-a impresionat cel mai tare, a fost când am aflat că 80% dintre cei care și-au pierdut viața acolo, au murit la coborâre. M-am întrebat de ce, am avut un moment de profunzime și am făcut o analogie cu ceea ce se întâmplă în viața reală. În iubire. Speri, cunoști, descoperi și ajungi să iubești. Te simți deasupra tuturor. Mai sus decât ai fost vreodată. Dorința de a ajunge acolo, bucuria imensă pe care speri că o vei simți ajungând, îți ascute simțurile, te încarcă cu adrenalină, te face să nu simți lucruri rele, piedici, umilințe sau opreliști. Pentru că ceea ce știi că vei găsi ajungând acolo, face să merite orice sacrificiu, te determină să faci o mulțime de lucruri de care nu te credeai capabil. Am ajuns pe Everest.. și aici mă refer la Everestul fiecăruia. Ne înfigem stegulețul, ne marcăm locul. Ne râde sufletul, suntem stăpânii Universului. Ne-am dori ca timpul să dispară. Suntem noi, iubirea noastră și Everestul. Unii reușesc să rămână acolo până la final. Puțini. Celor mai mulți dintre noi li se întâmplă ceva… sau cineva… care ne obligă să coborâm. Să lăsăm totul în urmă. Să lăsăm loc următorului explorator. În momentul acela ne cuprinde spaima. Înghețăm… pentru că știm că trebuie să coborâm, că timpul nostru pe vârful cel mai înalt, a expirat. Și începem coborârea. Nu mai există bucurie, nu mai există dorință, simțurile ni s-au atrofiat… devenim neatenți, nepăsători… și murim. Emoțional. Devenim triști, nefericiți, depresivi, anxioși. Ne gândim că nu vom mai ajunge niciodată acolo. Am fi putut evita asta? Da… dacă în loc de Everest, am fi ales Aconcagua sau Kilimanjaro. Pentru că asta ne-ar fi făcut să știm că nu suntem cel mai sus, că nu stăpânim Universul, că nu atingem cerul… că oricând… mai există un vârf, mai sus decât cel pe care suntem. Și am fi avut speranța că vom ajunge pe Everest. Vreodată. Altădată. Dar, poate că bucuria pe care am simțit-o atingând Everestul și pe care n-am fi simțit-o pe alte vârfuri, a meritat sacrificiul. Concluzia??… Iubește. Dă-ți voie să ajungi sus. Cel mai sus. De fiecare dată. Gândește-te că pentru fiecare iubire pe care o întâlnești, există câte un Everest. Nimeni nu știe cât vei rămâne acolo, dar merită să încerci. Pentru că ai doar două opțiuni: te urci pe cel mai înalt vârf, iubești, ești fericit și liber, dar riști să mori, sau… îți alegi un ”Everest” mai accesibil, care nu te solicită atât de intens, care te satisface, te face să te simți comod, confortabil și atunci… nu riști să mori. Decât pe dinăuntru. Doar tu alegi.
Relație la distanță. O formă mascată a singurătății. Am încercat de câteva ori. N-a mers. Nu știu, nu pot sau nu vreau să am o astfel de relație. Relația în care atingerea este înlocuită de mouse, sărutul de skype, sexul de whatssup și dormitul de sms. Relațiile cărora eu le dau cele mai puține șanse de reușită. Am pe cineva. La 9 p.m. trebuie să fiu în fața calculatorului. Ne despart 600 de km, ne vedem o dată pe lună dacă suntem norocoși, dar ne iubim enorm. Vom trece peste toate și vom fi împreună. De obicei, asta spune ea. Băi, sunt cu una, e din….. E frumușică, îmi place, dar ne despart 600 km. Nu vom fi niciodată împreună, dar o mai aburesc cu ea, că și așa n-am pe nimeni acum. Vine luna viitoare în B, ne-o tragem și apoi cred că închei cu ea. E obositor. Dacă ar fi fost aici, era altceva. De obicei, asta spune el.
Ajungem să descoperim conjunctural o persoană care ne atrage, cu care ne place să comunicăm și nu numai, al cărui singur defect este că nu locuiește în același oraș cu noi. Dezvoltăm asta. Vorbim zilnic, ne urăm toate cele, poate și primul te iubesc îl spunem printr-un mesaj. Așteptăm înfrigurați momentul în care ne vom vedea, îl consumăm, apoi intrăm din nou în acea ciclicitate interminabilă și obositoare de mesaje.
Sunt puțini, foarte puțini cei care pot duce cu bine o relație la distanță. Și mai puțini cei care renunță la tot, pentru a fi lângă cel/cea pe care o iubesc.
Majoritatea, trăiesc o astfel de relație pe o perioadă scurtă. Pentru că distanța separă, nu apropie. Mai ales atunci când nu este proiectată în timp. Dacă se stabilește un orizont clar de timp, la finalul căruia cei doi pot fi împreună, atunci se măresc considerabil șansele ca acea relație să reziste. Dacă nu, stresul, frustrările, neîncrederea, deformarea lucrurilor pe care dorim să le spunem, gelozia, lipsa atingerii, nu pot fi compensate de impersonalitatea comunicării exclusiv virtuale. Oricâtă iubire cred cei doi că i-ar lega.
Așa că, înainte de a începe o relație la distanță, gândește-te că simplul fapt că ai o conexiune wireless stabilă, nu-ți garantează că vei avea o relație lungă și fericită.
Avem o relatie, suntem impreuna de cateva luni, ne e bine, povestim, dezbatem, comunicam. Facem sex. Imi spui ca ma iubesti. Te cred. Te plac. Suntem naturali, deschisi si sinceri. Intr-o zi, in timp ce servim masa la un restaurant, observ un tip care te priveste insistent. Ai vazut asta, am vazut asta. Il ignori, dar te simt fastacita. Eu vreau si desert, tie brusc nu-ti mai este foame. Vrei sa plecam. Te privesc si simt ca ceva te irita. Plecam. Ii surprind privirea tipului insotindu-ne spre iesire. Ne urcam in masina, te intreb daca e totul ok si-mi raspunzi ca da. Zambesti fortat. Este prima minciuna pe care mi-ai spus-o. Sunt convins ca are legatura cu tipul din restaurant, dar astept sa-mi spui tu. N-o faci. Incep sa-mi pun intrebari. Cine e, cum a fost cu el, cat si daca l-ai iubit, te-a parasit el sau l-ai parasit tu, era mai bun decat mine, il vrei inapoi, il mai iubesti inca? Ma simt nesigur. Devin anxios. Sunt gelos pe un necunoscut din trecutul tau. Sunt gelos pe relatia voastra construita de fantezia mea. Ar fi trebuit sa te intreb despre trecutul tau amoros. Imi reprosez in gand ca n-am facut-o. Ma intreb daca pe mine ma iubesti. Ieri stiam. Azi am indoieli. Ma intreb daca eu sunt doar balsam pentru sufletul tau ranit de individul din restaurant. Adormim. Fiecare cu gandurile lui. Dimineata te privesc. Esti aceeasi. Nu. Esti altfel. Eu te vad altfel. Nu te intreb nimic, nu-mi spui nimic. Imi spun ca va trece. Incerc sa ma comport normal. Ma prefac. Nu-mi place. Nu-mi iese. Nu ma simt confortabil. Trec zilele. Devenim banali, anosti, plictisiti. Nu noi. Noi, in relatia noastra. Ma intrebi ce am. Sunt obosit, stresat. Asa iti raspund mereu. Nu mai facem sex. Incep sa-i acord atentie noii mele colege. Ma face sa rad. Ma simt bine cu ea. Ajung acasa din ce in ce mai tarziu. Incep sa te mint. Sunt indragostit de cealalta. Iti marturisesc. Plangi. Ne despartim. Nu regret. Am o noua relatie, cu o noua femeie. Pana la viitorul individ dintr-un alt restaurant.
Si toate astea, pentru privirea unui barbat despre care eu n-am vrut sa te intreb nimic, iar tu n-ai simtit sa-mi spui nimic. Si toate astea, pentru ca eu m-am abandonat unui trecut care nu imi apartine, in detrimentul unui prezent din care faceam parte. Si toate astea, pentru ca tu ai lasat un trecut in care ai fost, sa schimbe un viitor in care am fi putut fi. Si toate astea, pentru ca voi, toti cei care treceti prin asa ceva, nu stiti sa vorbiti intre voi. Dincolo de gelozia mea, dincolo de trecutul tau, dincolo de individul din restaurant, ramane lipsa de comunicare relationala. O lipsa care de cele mai multe ori, ucide relatia.
Dragii mei,
Povesti verzi - Jurnalul unui infidel 