CAPITOLUL 1. 

Poveste. 

Pandemie. Relatie. Pasiune. Iubire. Despartire.

In aceasta perioada in care am fost distantat de mediul online, am trait o poveste. Gabriel Garcia Marquez a scris o carte…”Dragoste in vremea holerei”. Eu, daca as fi scris o carte, s-ar fi numit: „Iubire in vremea pandemiei”.

O poveste frumoasa alaturi de o femeie extraordinara. O poveste care s-a sfarsit. Vina mea, vina ei, vina noastra? Relatia nepotrivita, perioada nepotrivita?

Probabil putin din toate. Dar nu asta e important acum si nu despre asta doream sa va spun. La finalul acestei relatii, am crezut ca totul va fi usor pentru mine. Asa cum eram obisnuit sa fie. Ca ma voi abandona in alte brate, ca ma voi indragosti de alt zambet. Dar n-a fost asa. Am suferit. Am fost dezorientat, gol, fara directie. Totul mi se parea fad, banal, fara rost. Si mi-a fost dor. Dor de ea, dor de cel care eram alaturi de ea. Dar cel mai mult m-a durut faptul ca nu am avut cu cine sa vorbesc despre asta. In superficialitatea din jurul meu, nu am gasit loc sa-mi expun profunzimea, trairile, emotia. Nu am gasit persoana in fata careia sa fac asta. Intr-o lume guvernata de griji, mercantilism, aparente, nepasare si minciuni, cine naiba isi face timp sa te asculte de-adevaratelea? Si cati dintre noi mai au curajul sa ceara timp si empatie de la altcineva?

 „O sa treaca”, „Viata merge inainte”, „Timpul le rezolva pe toate”, „Asa a fost sa fie”, „Altele sunt problemele importante”… asta auzeam in jur. Dar asta nu ma ajuta, nu-mi acoperea nevoia de a ma deschide. In fiecare zi…lipeam cioburi. Cioburi de suflet. 

In toata aceasta perioada, m-am gandit ca mai sunt oameni care trec prin asta sau prin ceva mult mai rau,  in acelasi timp cu mine. Si imi doream sa-i cunosc, sa-i privesc, sa vorbesc cu ei. Cu necunoscuti pe care simt ca-i stiu, ca i-as putea intelege, ca m-ar putea intelege. Si atunci….

CAPITOLUL 2

 Proiectul.

…si atunci m-am gandit ca as putea sa fac asta. Ca as putea incerca sa adun laolalta oameni sensibili, calzi, buni, empatici. Oameni care au trecut prin experiente pe care au curaj sa le impartaseasca. Oameni care pot vorbi despre ei si-i pot asculta pe altii. Oameni care nu ii judeca pe cei din jur pentru alegerile pe care le fac.

Si am trecut dincolo de idee. Am inceput sa lucrez la acest proiect. I-am dat un nume. „Povesti in spatele draperiilor trase”.

Sunt in discutii destul de avansate pentru obtinerea unui spatiu cu o capacitate de 20-25 de persoane, in care sa ne putem vedea. Exista consiliere psihologica, exista cursuri de dezvoltare personala, descoperire interioara, feminitate, masculinitate sau mai stiu eu ce… Sunt convins ca si acestea au rolul lor. Dar nu asta vreau sa fac eu. Eu vreau sa ne cunoastem. Sa ne povestim experientele. Sa povestim despre relatii, iubire, infidelitate, gelozie, despartire, suferinta, bucurie…. despre orice. Sa ne aratam emotiile. Sa relationam. Sa ne descoperim. Sa ne imprietenim. Nu stiu daca asa ceva este viabil, nu stiu daca exista oameni care au nevoie de asta…dar stiu ca eu am nevoie de asta. Si trebuie sa incerc. Ca orizont de timp, prima intalnire se va desfasura pe la sfarsitul lunii septembrie. In Bucuresti. Toate detaliile si modalitatea de inscriere le voi anunta aici. Pentru ca este, sper, episodul pilot, nu va exista nicio taxa de participare. Voi suporta eu toate cheltuiele logistice. Ce se va intampla dupa, in functie de interesul aratat, vom vedea. In plus, fiecare participant va primi gratuit un exemplar semnat din „Jurnalul unui Infidel”.

Ceea ce vreau de la voi este sa-mi spuneti daca aceasta idee este atat de proasta pe cat mi-au spus unii ca este, sau daca ati avea curajul sa participati la o astfel de intalnire. Astept comentariile si mesajele voastre. Reale.

P.S …am scris „dragile mele”, dar… daca exista si barbati care vor sa participe, ii astept cu drag.