Jurnalul unui Infidel. Dimineață

0398_49de

Am petrecut seara împreună. Nimic spectaculos. Am povestit, am râs, ne-am uitat la un film . Apoi am făcut sex. Știai că trebuie să pleci, îți doreai să-ți spun să rămâi. Te-am privit. Privirea ta vorbea pentru tine. Și-mi spunea să-ți spun. Să-ți spun să stai. Să dormi cu mine. Și ți-am spus-o. Încet, temător. M-ai întrebat dacă sunt sigur. Nu eram. Eram paralizat de frică. Să dorm cu tine însemna altceva. Te iau în brațe, mă abandonez, depășim pragul intimității trupești. Tu nu știi, eu știu. Dacă dorm cu tine, nu mai ești doar o femeie cu care fac sex. Devii o femeie de care-mi pasă. Îți mai spun o dată. Rămâi. Fericirea din privirea ta îmi diminuează teama. Te iau în brațe, îmi este frica să respir, nu spun nimic, încerc să-mi opresc gândurile și adorm. Deschid ochii și-ți întâlnesc privirea. Te-ai trezit înaintea mea și mă privești. E prima dimineață în care te trezești lângă mine. Îți zâmbesc. Îmi place că ești acolo. Nu mă sperie. Mă strângi la pieptul tău, mă săruți și-mi spui că ai dormit extraordinar. Că este prima noapte după o lungă perioadă, în care nu visezi. Pentru că tot ceea ce ai visat până acum, a fost lângă tine. Facem dragoste. Este cald, bine și altfel. Nu știi ce va fi, dar nu te gândești la asta. Am dormit împreună. În această dimineață, e singurul lucru care contează.

Anunțuri

Jurnalul unui infidel. Iubirea – Everestul emotiilor tale.

mount-everest-1

Am văzut un documentar pe Discovery, absolut fascinant. Despre oameni care au escaladat Everestul. Despre curaj, pasiune, putere, dorință, nebunie, depășirea limitelor. Dar lucrul care m-a impresionat cel mai tare, a fost când am aflat că 80% dintre cei care și-au pierdut viața acolo, au murit la coborâre. M-am întrebat de ce, am avut un moment de profunzime și am făcut o analogie cu ceea ce se întâmplă în viața reală. În iubire. Speri, cunoști, descoperi și ajungi să iubești. Te simți deasupra tuturor. Mai sus decât ai fost vreodată. Dorința de a ajunge acolo, bucuria imensă pe care speri că o vei simți ajungând, îți ascute simțurile, te încarcă cu adrenalină, te face să nu simți lucruri rele, piedici, umilințe sau opreliști. Pentru că ceea ce știi că vei găsi ajungând acolo, face să merite orice sacrificiu, te determină să faci o mulțime de lucruri de care nu te credeai capabil. Am ajuns pe Everest.. și aici mă refer la Everestul fiecăruia. Ne înfigem stegulețul, ne marcăm locul. Ne râde sufletul, suntem stăpânii Universului. Ne-am dori ca timpul să dispară. Suntem noi, iubirea noastră și Everestul. Unii reușesc să rămână acolo până la final. Puțini. Celor mai mulți dintre noi li se întâmplă ceva… sau cineva… care ne obligă să coborâm. Să lăsăm totul în urmă. Să lăsăm loc următorului explorator. În momentul acela ne cuprinde spaima. Înghețăm… pentru că știm că trebuie să coborâm, că timpul nostru pe vârful cel mai înalt, a expirat. Și începem coborârea. Nu mai există bucurie, nu mai există dorință, simțurile ni s-au atrofiat… devenim neatenți, nepăsători… și murim. Emoțional. Devenim triști, nefericiți, depresivi, anxioși. Ne gândim că nu vom mai ajunge niciodată acolo. Am fi putut evita asta? Da… dacă în loc de Everest, am fi ales Aconcagua sau Kilimanjaro. Pentru că asta ne-ar fi făcut să știm că nu suntem cel mai sus, că nu stăpânim Universul, că nu atingem cerul… că oricând… mai există un vârf, mai sus decât cel pe care suntem. Și am fi avut speranța că vom ajunge pe Everest. Vreodată. Altădată. Dar, poate că bucuria pe care am simțit-o atingând Everestul și pe care n-am fi simțit-o pe alte vârfuri, a meritat sacrificiul. Concluzia??… Iubește. Dă-ți voie să ajungi sus. Cel mai sus. De fiecare dată. Gândește-te că pentru fiecare iubire pe care o întâlnești, există câte un Everest. Nimeni nu știe cât vei rămâne acolo, dar merită să încerci. Pentru că ai doar două opțiuni: te urci pe cel mai înalt vârf, iubești, ești fericit și liber, dar riști să mori, sau… îți alegi un ”Everest” mai accesibil, care nu te solicită atât de intens, care te satisface, te face să te simți comod, confortabil și atunci… nu riști să mori. Decât pe dinăuntru. Doar tu alegi.

Jurnalul unui infidel. Iubirea de tip wireless

Relatie la distanta

Relație la distanță. O formă mascată a singurătății. Am încercat de câteva ori. N-a mers. Nu știu, nu pot sau nu vreau să am o astfel de relație. Relația în care atingerea este înlocuită de mouse, sărutul de skype, sexul de whatssup și dormitul de sms. Relațiile cărora eu le dau cele mai puține șanse de reușită.
Am pe cineva. La 9 p.m. trebuie să fiu în fața calculatorului. Ne despart 600 de km, ne vedem o dată pe lună dacă suntem norocoși, dar ne iubim enorm. Vom trece peste toate și vom fi împreună. De obicei, asta spune ea.
Băi, sunt cu una, e din….. E frumușică, îmi place, dar ne despart 600 km. Nu vom fi niciodată împreună, dar o mai aburesc cu ea, că și așa n-am pe nimeni acum. Vine luna viitoare în B, ne-o tragem și apoi cred că închei cu ea. E obositor. Dacă ar fi fost aici, era altceva. De obicei, asta spune el.
Ajungem să descoperim conjunctural o persoană care ne atrage, cu care ne place să comunicăm și nu numai, al cărui singur defect este că nu locuiește în același oraș cu noi. Dezvoltăm asta. Vorbim zilnic, ne urăm toate cele, poate și primul te iubesc îl spunem printr-un mesaj. Așteptăm înfrigurați momentul în care ne vom vedea, îl consumăm, apoi intrăm din nou în acea ciclicitate interminabilă și obositoare de mesaje.
Sunt puțini, foarte puțini cei care pot duce cu bine o relație la distanță. Și mai puțini cei care renunță la tot, pentru a fi lângă cel/cea pe care o iubesc.
Majoritatea, trăiesc o astfel de relație pe o perioadă scurtă. Pentru că distanța separă, nu apropie. Mai ales atunci când nu este proiectată în timp. Dacă se stabilește un orizont clar de timp, la finalul căruia cei doi pot fi împreună, atunci se măresc considerabil șansele ca acea relație să reziste. Dacă nu, stresul, frustrările, neîncrederea, deformarea lucrurilor pe care dorim să le spunem, gelozia, lipsa atingerii, nu pot fi compensate de impersonalitatea comunicării exclusiv virtuale. Oricâtă iubire cred cei doi că i-ar lega.
Așa că, înainte de a începe o relație la distanță, gândește-te că simplul fapt că ai o conexiune wireless stabilă, nu-ți garantează că vei avea o relație lungă și fericită.

Jurnalul unui infidel. Barbatii sunt gelosi pe trecut.

50

Avem o relatie, suntem impreuna de cateva luni, ne e bine, povestim, dezbatem, comunicam. Facem sex. Imi spui ca ma iubesti. Te cred. Te plac. Suntem naturali, deschisi si sinceri. Intr-o zi, in timp ce servim masa la un restaurant, observ un tip care te priveste insistent. Ai vazut asta, am vazut asta. Il ignori, dar te simt fastacita. Eu vreau si desert, tie brusc nu-ti mai este foame. Vrei sa plecam. Te privesc si simt ca ceva te irita. Plecam. Ii surprind privirea tipului insotindu-ne spre iesire. Ne urcam in masina, te intreb daca e totul ok si-mi raspunzi ca da. Zambesti fortat. Este prima minciuna pe care mi-ai spus-o. Sunt convins ca are legatura cu tipul din restaurant, dar astept sa-mi spui tu. N-o faci. Incep sa-mi pun intrebari. Cine e, cum a fost cu el, cat si daca l-ai iubit, te-a parasit el sau l-ai parasit tu, era mai bun decat mine, il vrei inapoi, il mai iubesti inca? Ma simt nesigur. Devin anxios. Sunt gelos pe un necunoscut din trecutul tau. Sunt gelos pe relatia voastra construita de fantezia mea. Ar fi trebuit sa te intreb despre trecutul tau amoros. Imi reprosez in gand ca n-am facut-o. Ma intreb daca pe mine ma iubesti. Ieri stiam. Azi am indoieli. Ma intreb daca eu sunt doar balsam pentru sufletul tau ranit de individul din restaurant. Adormim. Fiecare cu gandurile lui. Dimineata te privesc. Esti aceeasi. Nu. Esti altfel. Eu te vad altfel. Nu te intreb nimic, nu-mi spui nimic. Imi spun ca va trece. Incerc sa ma comport normal. Ma prefac. Nu-mi place. Nu-mi iese. Nu ma simt confortabil. Trec zilele. Devenim banali, anosti, plictisiti. Nu noi. Noi, in relatia noastra. Ma intrebi ce am. Sunt obosit, stresat. Asa iti raspund mereu. Nu mai facem sex. Incep sa-i acord atentie noii mele colege. Ma face sa rad. Ma simt bine cu ea. Ajung acasa din ce in ce mai tarziu. Incep sa te mint. Sunt indragostit de cealalta. Iti marturisesc. Plangi. Ne despartim. Nu regret. Am o noua relatie, cu o noua femeie. Pana la viitorul individ dintr-un alt restaurant.

Si toate astea, pentru privirea unui barbat despre care eu n-am vrut sa te intreb nimic, iar tu n-ai simtit sa-mi spui nimic. Si toate astea, pentru ca eu m-am abandonat unui trecut care nu imi apartine, in detrimentul unui prezent din care faceam parte. Si toate astea, pentru ca tu ai lasat un trecut in care ai fost, sa schimbe un viitor in care am fi putut fi. Si toate astea, pentru ca voi, toti cei care treceti prin asa ceva, nu stiti sa vorbiti intre voi. Dincolo de gelozia mea, dincolo de trecutul tau, dincolo de individul din restaurant, ramane lipsa de comunicare relationala. O lipsa care de cele mai multe ori, ucide relatia.

Jurnalul unui infidel. Protectia anonimatului.

pride-and-prejudice-954183_1280_554
Anonim (DEX) – “Care rămâne neștiut, necunoscut; fără personalitate.”

Traim lucruri, gandim lucruri, spunem lucruri. Le spunem celor din jur, ni le spunem noua insine. Dar le spunem vreodata in totalitate? Le spunem vreodata dezvelite de ambalajul stralucitor al prejudecatilor? Lor sau noua. Nu, nu le spunem. Nici macar noua. Pentru ca ne-ar speria, pentru ca ne-ar face sa ne fie rusine, pentru ca ne-ar fi teama ca gandurile noastre sa nu se auda. Mintim, tradam, inselam, manipulam. Atunci cand altii spun lucrurile pe care noi le gandim sau le facem, ne bucuram. Dar e o bucurie fatarnica, ascunsa. Pentru ca noi nu ne putem bucura la vedere. Pentru ca ne-ar fi frica. Frica de stigmatizarea multimii. Pentru ca multimea n-are voce, multimea n-are ganduri. Multimea se lasa condusa de norme, reguli, moralitate, traditii si prejudecati. Multimea e un tot, e o masa fara personalitate. Multimea nu ne arata cu degetul, nu ne omoara cu pietre. Pentru ca noi suntem multimea. Si asta ne face sa ne simtim in siguranta. Ne ofera protectia anonimatului. Ne amagim gandind ca asa trebuie sa fie. Ca putem fi noi, cei care gandim, cei care avem curajul sa ne exprimam gandurile, cei care avem personalitate, doar in intimitatea noastra. Ca atunci cand ne simtim in siguranta, putem lasa masca pe care o folosim in multime si putem redeveni. Ne putem revolta, ne putem opune, putem gandi liber, putem vorbi liber. Chiar daca nu ne aude nimeni. Chiar daca nimanui nu-i pasa. Si asta ne asigura o senzatie de suficienta. Ca a doua zi, sa ne putem aseza din nou peste fata, peste ganduri, peste personalitate, masca. Si sa ne ocupam cuminti locul in multime. In multimea care ne primeste cu caldura. Pentru ca multimea, nu minte, nu fura, nu inseala, nu tradeaza. In multime toti sunt albi, toti sunt puri. Chiar daca tu faci lucrurile astea, multimea nu ti le recunoaste si nu ti le condamna. Pentru ca tu faci parte din ea, iar ea te-a asumat. Daca cineva din afara, isi recunoaste slabiciunile, viciile, gandurile, trairile, nu mai conteaza ca tu faci la fel, simti la fel, traiesti la fel. Nu-ti poti permite sa arati ca-i dai dreptate. Teama de a fi aruncat afara din multime, iti paralizeaza curajul de a incerca sa iesi din ea. Si atunci te imbraci cu ipocrizia care te defineste, iti unesti vocea cu a multimii si strigi. Strigi impotriva celui care a avut curajul sa spuna ca e altfel. Chiar daca “altfel” inseamna la fel ca tine.
Apoi ajungi acasa, te privesti in oglinda, iti este greata de lipsa ta de curaj, dar iti spui ca n-ai fi avut cum sa fii altfel. Ai ales ca si astazi sa fii anonim. Si adormi.