Jurnalul unui infidel. Noua iubire din vechea gara de provincie

old-railway-station-ron-shoshani

Traiesti o mare iubire. Inchizi ochii si te vezi alaturi de ea peste ani. Si intr-o zi, totul se spulbera. Esti devastat, trist, lipsit de speranta. Te gandesti ca nu vei mai iubi, ca nu vei mai avea niciodata langa tine iubirea alaturi de care sa te proiectezi in viitor. Te simti precum un calator abandonat pe peronul unei vechi gari de provincie. Prin care nu mai trece niciun tren. Nici macar nu te ridici de pe banca sa privesti de-a lungul sinelor. Nici macar nu te gandesti sa pleci din acea gara spre alta, prin care trec trenuri. Privesti in gol. Tu… omul fara tren… omul fara iubire. Omul fara speranta. Omul care crede ca biletul lui spre fericire a ramas in buzunarul ei. Iar ea a plecat cu ultimul tren. Dar… in timp ce gandurile tale zac amestecate cu pietrele dintre sine, auzi un suierat. Esti sfarsit, esti fara vlaga, dar instinctul de conservare te face sa te ridici de pe banca. Ai simturile ascutite la maxim. Ii vezi lumina, ii simti puterea. Ingheti la gandul ca ar putea trece fara sa se opreasca si te asezi pe sine. Mori sau te urci in el. Si trenul opreste. In el este o noua speranta. In el este un alt zambet, cu un alt bilet, pentru o alta fericire. Te urci in el si pleaca. Peronul pustiu pe care ai zacut abandonat, se face mic. Te uiti dupa el. Il petreci cu privirea pana nu-l mai zaresti deloc. Incepi sa-l uiti. Te lasi prins in vartejul noii tale calatorii. Privesti pe geam, in timp ce iubirea cea noua iti mangaie sufletul. Iti doresti ca acest tren sa nu se mai opreasca niciodata. Inchizi ochii si te vezi alaturi de ea peste ani. Si atunci… zambesti si iti aduci aminte de peronul pe care iubirea te-a abandonat. Si te bucuri ca a facut-o. Pentru ca altfel, tu nu te-ai fi putut bucura nicodata de noua ta calatorie. Care ti se pare mai fascinanta decat toate celelalte. Si intelegi atunci, ca intotdeauna, prin orice veche gara de provincie, va mai trece un tren. Si dupa orice sfarsit, va veni un nou si frumos inceput. Si dupa orice iubire, va veni alta. Ai curaj. Asteapt-o.

Jurnalul unui infidel. „Eu sunt barbat. Ea e femeie.”

RoosterSF1

Sunt barbat adevarat”, imi spuse el. “Adica?”, l-am intrebat. “Adica, nu-i spun ca o iubesc, nu-i arat ca-mi pasa, nu-i ofer tandretea si plangacioseniile alea care, chipurile, plac femeilor. Nu plang in fata ei, nu sufar in fata ei, nu-mi arat slabiciunile in fata ei. N-o rasfat si o alint cand am chef. Pentru ca doar asa o poti tine langa tine. Trebuie sa inteleaga ca eu sunt barbat si ea e femeie. Altfel… si-o ia in cap. Tu vorbesti prea frumos, le gadili, le povestesti de sentimente, le asculti. Iar femeile slabe de inger, cedeaza si se culca cu tine.” Asta mi-a spus aseara un amic, care nu ma cunoaste suficient de bine si care a ajuns sa citeasca Jurnalul.

Dragul meu, daca tu crezi ca a fi barbat adevarat, inseamna toate lucrurile pe care mi le-ai insirat mai sus, atunci… recunosc… n-am fost si nu-mi doresc sa fiu vreodata un astfel de barbat. Si-ti mai spun ceva: foarte multe dintre femeile cu care m-am culcat, erau sotiile sau prietenele unor barbati adevarati ca tine.

Nu invat si nu educ pe nimeni. N-am fost, nu sunt si nu voi fi vreo autoritate morala in domeniu. Doar vreau sa spun acestor barbati adevarati, ca… din cand in cand… e bine sa se opreasca din… barbatie, si sa priveasca femeia de langa ei. Sa-i vorbeasca, sa o asculte, sa o tina in brate, sa o alinte, sa o mangaie, sa o priveasca in ochi si sa-i spuna “te iubesc”. Nu este o dovada de slabiciune sau lipsa de barbatie. Dimpotriva.

Altfel, tu cel care esti barbat adevarat, risti sa ramai acelasi barbat adevarat, dar singur.

Jurnalul unui infidel. Poveste fara titlu.

beamoflight

Sambata seara. Sfantul Andrei. Ma apropiam de finalul unei zile pline si frumoase. M-am urcat in masina, incet, relaxat, multumit. Dupa 300 de metri… la prima intersectie… intr-o fractiune de secunda, totul a inghetat. Am fost lovit in plin de o masina condusa de o domnisoara, care se grabea sa ajunga la petrecerea ce urma sa aiba loc pentru ziua ei de nastere. In cateva ore, implinea 20 de ani. Am fost aruncat, intors, dar masina nu s-a rasturnat. 18 ani de condus, drum cu prioritate, o masina buna, centura de siguranta, 30 de km/h. Suficiente motive sa poti evita asa ceva? Nu. Suficiente motive sa poti ramane in viata? Nu. Masina mea a fost facuta praf. Am ramas cu trei sferturi din ea. Dincolo de parbriz nu mai exista nimic. Cei apropiati care au vazut masina sau care au vazut pozele, stiu despre ce vorbesc. Izbit lateral stanga de o masina de teren, cu 70 de km/h. Spulberat practic. M-am dat jos primul din masina. Incarcat de adrenalina, de emotia socului, convins ca ma pot tine pe picioare. Simteam o durere cumplita in tampla stanga si respiram cu dificultate. In patru minute un echipaj SMURD, era prezent la fata locului. Dupa alte doua minute, eram intins, pentru prima data in viata mea, pe o targa, cu gatul prins intr- un corset cervical, incercand sa respir controlat, cat mai superficial posibil. In aproape 10 minunte de la accident, doi oameni pe care nu-i vazusem niciodata, impingeau o targa pe care nu statusem niciodata, pe holurile unui spital, prin care nu fusesem niciodata. Timp de aproape trei ore, mi-au facut toate investigatiile care se fac in aceste cazuri. Politistii care au venit la spital, m-au intrebat de doua ori daca eu am condus masina aceea. Nu puteau face legatura intre modul in care arata masina si modul in care aratam eu. Nimic rupt, nimic fisurat, nicio zgarietura. Contuzie toracica, datorata centurii si traumatism cervical (o durere de ceafa) datorata miscarii bruste a gatului in urma impactului. “Domnule, esti un supravietuitor”, mi-a spus un medic. ” Si foarte norocos. Am vazut oameni morti in accidente mult mai usoare decat acesta”, mi-a spus un politist. Stiam ca sunt un norocos. Am aflat ca sunt un supravietuitor.

In acele momente, pe masura ce trecea timpul, mai multi oameni pentru care insemn ceva, au aflat de ceea ce s-a intamplat. Si au venit la spital. Cand am iesit de la sectia de “interventii imediate”, am fost intampinat de persoane foarte dragi mie, care erau coplesite de emotia evenimentului. Lacrimi, imbratisari, cuvinte. Toti voiau sa ma imbratiseze, toti voiau sa ma ajute. In orice fel. M-am simtit iubit, rasfatat, dorit. Am vazut durerea pe care acest accident a provocat-o oamenilor din jur. M-am gandit la durerea pe care le-ar fi provocat-o disparitia mea. Brusca, brutala, neprogramata. Si mi-am adus aminte, ca atunci cand eram pusti, imi doream sa mor pentru o zi, ca sa pot vedea cine plange de-adevaratelea pentru mine. Acum, n-am murit. Dar am vazut lacrimi. Lacrimi de fericire ca sunt teafar. Neverosimil de teafar. M-am simtit extraordinar, iar bucuria celor care se bucurau ca ma vad parasind spitalul pe picioarele mele m-a facut sa uit de orice durere. Nu stiu daca sunt un om bun. Dar ceea ce stiu cu siguranta, este ca exista oameni in jurul meu, mai multi decat credeam eu, care ma iubesc asa cum sunt eu. Si carora le multumesc ca au fost si sunt langa mine. Si-i multumesc lui Dumnezeu, ca pe umar, am avut un inger care m-a protejat de moarte.

M-am intalnit cu celalat EU, pe marginea unei secunde. M-a strigat, l-am privit, dar m-am intors inapoi. Nu e acum momentul sa-l intalnesc.

Bucurati-va de viata!