Ultima zi de „povesti verzi”. Prima zi de „jurnalulunuiinfidel.ro”.

Pentru voi, toti cei care mi-ati citit postarile, cei care mi-ati dat incredere, cei care m-ati incurajat sa continui sa scriu, cei care m-ati facut sa iau decizia de a scrie aceasta carte.

Ieri dupa-amiaza, intr-o atmosfera calda si prietenoasa, la Hotel Capitol, in Bucuresti, am lansat cartea „Jurnalul unui Infidel”. Am fost coplesit de emotie. Zilele dinaintea lansarii au fost destul de tensionate pentru mine. Mi-am dorit ca totul sa iasa asa cum mi-am imaginat. Am ajuns cu cateva ore mai devreme, am pus la punct toate detaliile pentru ca cei care vor fi prezenti sa se simta ca la un cocktail intre prieteni si nu ca la o lansare de carte.

Audienta a fost extraordinara, invitatii speciali, doamna Cristina Stamate si scriitorul Bogdan Hrib, au fost la inaltime. Intimitatea salii, modul atipic in care s-a facut lansarea acestei carti, zambetele, glumele, aplauzele, toate acestea i-au facut pe cei prezenti sa nu regrete ca au pierdut doua ceasuri, intr-o dupa-amiaza de sambata.

Am avut alaturi persoane dragi, prieteni vechi, dar si pe multi dintre voi, cei care ati venit special sa ma cunoasteti, sa-l cunoasteti pe cel ale carui postari le-ati citit de-a lungul ultimului an. Singurul meu regret a fost ca fratele meu mai mic nu a putut fi prezent, din motive obiective, dar cu ajutorul Skype-ului, dintr-un pat de spital, a urmarit intreaga lansare. In rest, totul a fost perfect.

Incepand de astazi blogul meu se muta acolo unde ii este locul, pe site-ul www.jurnalulunuiinfidel.ro. Ieri a fost ultima zi de „povesti verzi”, astazi e prima zi de jurnalulunuiinfidel.ro.

Cei care doresc sa cumpere cartea o pot face direct de pe site-ul oficial al cartii, dar si fizic de la Libraria Mihai Eminescu sau de la elefant.ro (incepand de saptamana viitoare).

Va multumesc ca ma urmariti si va astept pe www.jurnalulunuiinfidel.ro

Jurnalul unui infidel. Început de fericire.

Jurnalul unui infidel - Inceput de fericire

Ea îl privea prin geamul unei cafenele. Ploua încet. Nu-l mai văzuse de multă vreme. Era împietrită de emoţie. Atunci, demult, şi-a închipuit cum va fi să-l revadă. Se vedea întâlnindu-l întâmplător pe stradă, salutându-se cald, întrebându-se unul pe altul politicos cum le merge şi despărţindu-se zâmbind. Închipuirea ei nu avea nicio legătură cu realitatea. Acum îl privea şi i se părea că el îi aude bătăile inimii care sărea să-i spargă pieptul. Dacă s-ar întoarce spre mine şi ar intra în cafenea, aş muri, gândi ea. Nu-şi putea înţelege reacţia. Şi-ar fi dorit mai mult ca orice pe lume ca el să vină lângă ea, să o întrebe dacă-l aşteaptă de mult timp, să o ia în braţe şi să o sărute, apoi să plece liniştiţi spre casă. Aşa cum au făcut atâta timp. Dar el nu o aştepta pe ea. Era neschimbat. Era aşa cum ea îl ştia. Dar nu mai era al ei. Îl privea cum fumează și i se părea teribil de sexi. Ca atunci când îl privea fumându-şi ţigara după ce făceau dragoste. O masculinitate blândă, pe care n-o întâlnise la niciun bărbat înaintea lui. Îşi aduse aminte de felul în care o privea, de modul în care-i spunea că o iubeşte. Auzi șoaptele lui în urechi, de parcă atunci îi vorbea. Dar el nu-i mai vorbise demult, n-o mai privise demult, nu-i mai spusese că o iubeşte. Se gândi că toate lucrurile astea el le spune unei alte femei. Că o altă femeie îl face să fie fericit. O femeie care tocmai îi sărise în braţe. Privi chipul acelei femei, dar nu-l putu distinge. Îi văzu privirea. Ochii îi străluceau de fericire. Aşa cum îi străluceau și ei când erau împreună. O lacrimă i se prelinse pe obraz. O cuprinse o tristeţe devastatoare.

În acel moment simţi o mână pe chipul ei. O mână care-i ştergea lacrimile. Şi auzi vocea pe care o iubea cel mai mult din lume. Singura voce pe care şi-ar fi dorit s-o audă.  Iubita mea, ai visat urât. Plângi. Îl urăsc pe cel care te-a făcut să plângi în vis.
A sărit din pat speriată. Era acolo cu el și visase. Începu să plângă în hohote. Iubitul ei o privi nedumerit, o strânse în braţe şi o rugă să-l facă să înţeleagă ce se întâmplă.
Da, iubitule. Cineva m-a făcut să plâng în vis. Dar nu-l urî pe cel din vis. El există doar pentru ca eu să înţeleg o dată în plus, cât de fericită sunt alături de tine în realitate.
Acea dimineaţă a fost începutul celei mai fericite zile din viaţa ei.
Ziua în care şi-a dat seama că iubeşte atât de mult un om, încât nici măcar viselor nu le va mai permite să o despartă de el.

Jurnalul unui infidel. Potrivirea propriei nepotriviri.

img_3649

Îi vezi în jur. Pe stradă, în magazine, în restaurante, în metrou, în cercul de prieteni. Un el şi o ea, pe care tu îi priveşti şi îi consideri total nepotriviţi. Te întrebi ce cauta împreună. Te uiţi la tine şi-ţi spui că tu ai fi mai potrivit să fii cu femeia de lângă el, că tu te-ai încadra mai bine în poză alături de bărbatul de lângă ea. Îi judeci, le dispreţuieşti în gând nepotrivirea. Refuzi să crezi că îi leagă sentimente, atracţie, plăcere sau dorinţă. Stabileşti tu motivul legăturii dintre ei. Bani, poziţie, avantaje, favoruri, sex. Stabileşti evidenţa care-ţi menajează neputinţa propriilor tale frustrări.
Tu şi relaţia ta, fostă sau actuală, sunteţi reperul unei relaţii adevărate. Cei pe care-i priveşti, cei pe care-i judeci, cei pe care-i condamni, sunt două piese imperfecte într-un puzzle nepotrivit.
Aşa gândeşti.
Dar tu cine eşti? Cine îţi dă ţie dreptul să-i judeci pe ei? De unde ştii tu care sunt lucrurile care îi leagă? Cum stabileşti tu câtă dragoste, dorinţă, afecţiune, pasiune, înţelegere, adoraţie sau respect există între ei? Mandatul fericirii lor nu este în posesia ta.
Aşa că, înainte de a judeca ceea ce vezi, înainte de alege să crezi fără să ştii, priveşte-te. Judecă-ţi propria viaţă şi potriveşte-ţi propriile nepotriviri.

Jurnalul unui infidel. Te iubesc până la infinit.

te iubesc pana la infinit
Eram un puşti studios la începutul clasei a 6-a. Nu-mi aduc aminte cum arăta. Ştiu doar că o chema Andra, purta ochelari şi făceam împreună comentariile la română. Cred că mă plăcea, scria în oracol despre mine şi mă ajuta de fiecare dată când îi ceream. Într-o zi, când eram aplecaţi asupra unei lecturi la limba română, am pupat-o pe obraz şi i-am spus că o iubesc. Îmi amintesc roşeaţa obrajilor ei şi modul cald în care m-a întrebat cât de mult o iubesc. „Până la infinit” i-am răspuns. N-a părut să fie mişcată foarte tare de răspunsul meu. A fost prima declaraţie de dragoste pe care am făcut-o unei fete. În acea seară mi-am întrebat tatăl dacă „infinit” înseamnă mult. Iar răspunsul tatălui meu nu l-am uitat niciodată. „Dragul meu, nu ştiu dacă înseamnă mult, dar ştiu că înseamnă foarte departe. Atât de departe încât nimeni, niciodată, n-a ajuns acolo”
Acum câteva zile cineva mi-a spus că mă iubeşte până la infinit. Am rămas blocat. Mi-a fost teamă. De mine, de ea, de o iubire fără capăt. Te pot iubi mult, te pot iubi tare, te pot iubi cel mai mult şi cel mai tare, te pot iubi până la soare şi înapoi, dar nu ştiu dacă te pot iubi până la infinit. Nu ştiu dacă te pot iubi incomensurabil. Îmi este teamă că infinitul meu este mai aproape decât infinitul tău. Şi că voi ajunge la capăt. Nu vreau să mă iubeşti până la infinit, nu vreau să mă iubeşti într-un mod pe care nu-l pot cuantifica, pentru că asta mă sperie. Şi fug. Iubeşte-mă infinit de frumos, chiar dacă va fi puţin şi aproape.