Jurnalul unui infidel – Egoism vs. realism

If you don’t love yourself, no one will. 

man looking

Suntem construiti din emotii. Fara emotii am fi niste masini. Dar emotiile sunt de fapt niste perceptii. Ale noastre despre oamenii care ne inconjoara, despre lucrurile cu care suntem in contact, despre situatiile in care suntem pusi. Schimbarea lor atrage invariabil schimbarea emotiilor noastre. Noi ne putem schimba tocmai datorita unor experiente pe care le constientizam. Emotiile ne ajuta sa constientizam asta.

Am fost crescut de bunica mea de la 3 luni pana la 5 ani si jumatate. M-a venerat. Primul nepot al celui mai mic copil al ei si singurul pe care l-a crescut. Bunica mea. O femeie dintr-o bucata, rigida, ferma, neiertatoare, egoista, rea. Asa o descriau cei din jur. Iar aceasta femeie m-a iubit pe mine. Imi spunea mereu ca eu sunt marea ei dragoste si nu se sfia sa spuna tuturor ca pe mine ma iubeste cel mai mult, mai mult decat pe oricine. Mi-am iubit bunica mai mult decat pe mama. Oricat de dur ar suna asta. Pana la 15 ani petreceam vacantele aproape in intregime acolo. Mancam cu ea, dormeam cu ea, imi citea, ii citeam, ma legana, ma mangaia, ma alinta. Ma intorceam in Bucuresti cu lacrimi in ochi. Imi era dor de ea, asa cum ii este dor unui indragostit de iubita lui. Atunci cand ma vedea, ochii ei albastri cu inflexiuni de otel, se umpleau de bucurie. Deveneau stralucitori. Iar chipul dur, de leoaica veritabila, se transforma in cel mai bland si luminios chip. M-a parasit cand aveam 22 de ani, dupa o suferinta de 6 luni. 6 luni cumplite pentru ea, 6 luni cumplite pentru mine. Am fost ultima persoana pe care a recunoscut-o inainte sa-si piarda uzul ratiunii, am fost ultima peroana careia i-a spus ca o iubeste. Au trecut 18 ani de atunci si de cate ori imi amintesc de ea, mi se umezesc ochii. De drag si dor.

Printre multe lucruri pe care le-am invatat de la bunica mea, doua si-au facut loc in mintea mea, mi-au modelat formarea ca adult, mi-au conturat si incadrat emotiile intr-un tipar. Primul a fost ca in viata mea, in orice moment, trebuie sa existe o persoana pe care s-o iubesc mai mult decat pe toate celelalte. Ca trebuie sa exista o persoana, pentru care, daca as fi pus intr-o situatie extrema, sa pot renunta la toate celelalte la un loc.

Iar cel de-al doilea lucru, este ca dincolo de persoana aceasta, trebuie sa fiu eu. Eu sa fiu cea mai importanta persoana pentru mine. Traim o singura data, Dumnezeu ne-a dat o singura viata si trebuie sa o traim pentru noi. Nu pentru altcineva, indiferent cine este acel altcineva. Copil, parinte, frate, iubita. Fiecare isi traieste propria viata.

Multi dintre noi isi consuma viata in moduri in care nu-si doresc sa o consume, doar pentru ca nu pot lua anumite decizii. Decizii care i-ar afecta pe cei din jur. Iar ei spun ca le pasa asa de mult de asta, incat prefera sa traiasca intr-un compromis sau nefericire totala. De cate ori n-am auzit spunandu-se in jur:”nu pot sa-l/s-o parasesc pentru ca ma gandesc la copil? Sau la iubit, parinti, rude… Nu vreau sa-i fac sa sufere!” Si atunci ce fac? Decid sa raman in situatia care-mi provoaca suferinta, insatisfactie, nefericire sau nu-mi provoaca nimic, doar pentru ca ma gandesc ca decizia mea ii afecteaza pe cei din jur? Dar pe mine? Decizia sau indecizia mea, ma afecteaza in primul rand pe mine! Nu pot cumpara linistea si fericirea altora cu propria-mi fericire! Nu este un schimb fair! La fel cum nu-mi pot ascunde la infinit slabiciunile sau lipsa de asumare a poverii unei decizii, in spatele faptului ca-mi pasa atat de mult de cei din jur, incat ma sacrific pe mine. Nu toti suntem Isus.  Si nu ma simt vinovat fata de mine, pentru ca ma consider cel mai important pentru mine. Iar fata de ceilalti cu atat mai putin. Iubesc, empatizez, imi pasa. Dar ma protejez. Nelasand pe nimeni sa devina mai important decat mine. Eu sunt prima mea prioritate. De la mine am cele mai mari asteptari, de mine imi este cel mai teama. Apoi de persoana pe care o iubesc cel mai mult. Persoana care de-a lungul anilor, s-a schimbat. Iubirile vin si pleaca. Emotiile…vin, pleaca si se schimba. Eu sunt singurul care ramane. Am iubit, am avut incredere, am fost dezamagit. Am suferit. Niciodata mult, niciodata n-a devenit ceva patologic. Scurt si intens. Asta pentru ca eu sunt cel mai important pentru mine. Eu raman cu mine indiferent de ceea ce se intampla. Si pentru ca, pana cand se va demonstra ca traim mai multe vieti si-mi pot dedica…cateva dintre ele fericirii altora, imi traiesc singura viata despre care stiu, asa cum simt sa o fac… asezat fix in mijocul ei.

3 thoughts on “Jurnalul unui infidel – Egoism vs. realism

  1. Ok. Habar nu am de ce iti scriu. Ba da , ti-am citit cate putin din postari si sunt cateva lucruri care ma revolta si am zis sa iti scriu totusi. Nu stiu daca toti barbatii sunt asa(sa iti doreasca sa aiba o femeie atragatoare langa ei ex cu nunta), dar e atat de trist ca eu atunci cand am iubit si am fost indragostita cu adevarat mi-am dorit cel mai putin din viata mea sa fiu atractiva pentru restul. El ma impingea cumva sa fiu, sa ies in evidenta si m-am suparat si m-am intrebat, cum se poate asa ceva? In tot cuprinsul vietii mele m-am aranjat si am fost atractiva , dar fix atunci imi venea sa pastrez ceva din mine, ca si cum era atat de pretios incat putea fi furat sau ranit cu usurinta.
    Esti fecioara ca si prietenul meu si ganditi realist, cam pesimitst totusi si ma intreb daca voi veti avea vreodata cu adevarat : ENTUZIASM.OPTIMISM.STRALUCIRE.PUTERE

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s